LE CHAMBON SUR LIGNON

“Acest lucru trebuia să fie făcut şi noi s-a întâmplat să fim

acolo pentru a-l face. A fost cel mai natural lucru

din lume să ajutăm aceşti oameni”.

„Noi nu i-am protejat pe evrei deoarece noi am fi fost nişte oameni  morali sau nişte eroi. Noi i-am ajutat fiindcă era un lucru uman să facem aceasta.”

În timpul ororilor celui de-al doilea război mondial, un mic orăşel francez - Le Chambon-sur-Lignon - a fost cel mai sigur loc din Europa pentru evrei. Nici un evreu de aici nu a fost luat de către nazişti. Aici, de fapt, s-a desfăşurat o istorie a “conspiraţiei binelui”: un întreg oraş a riscat adăpostind 5.000 de evrei.

Din Franţa aflată sub ocupaţie germană au fost trimişi spre lagărele naziste 83.000 evrei, inclusiv 10.000 copii, dintre care numai 3000 s-au înapoiat. Dar locuitorii regiunii Le Chambon, sfidând pericolele la care se expuneau, au salvat tot atât de mulţi evrei cât întreaga lor populaţie.

Oameni obişnuiţi, apăsaţi de sărăcie, au primit evrei în casele lor, i-au adăpostit şi hrănit, protejându-i şi ascunzându-i de căutările Gestapo-ului. Sidând regimul nazist şi guvernarea franceză colaboraţionistă, locuitorii din Le Chambon au construit un “colţ de cer” pentru aceşti oameni hăituiţi. Fiecare casă a ascuns cel puţin un evreu, nu pentru câteva zile, ci pentru ani. Atât de adânc a fost umanismul lor încât nici un locuitor din Le Chambon nu a dezvăluit ceea ce se petrecea în interiorul localităţii şi nici nu s-a produs vreun act de trădare faţă de evrei.

Totul a început într-o seară rece, întunecoasă din iarna 1940-41 cu o bătaie la uşa lui Andre Trocmé, pastorul protestant (hughenot) al localităţii Le Chambon-sur-Lignon. El a deschis uşa şi în prag stătea o femeie înfometată. Era o evreică care solicita permisiunea să intre. Acest simplu act de bunăvoinţă s-a transformat într-o rază de speranţă pentru mii de oameni fugind de represiunile guvernului de la Vichy, colaborator al regimului nazist. Trocmé este considerat cel care a inspirat şi iniţiat acţiunea de salvare a aproximativ 5000 de refugiaţi. Pe parcursul a patru ani, locuitorii micului oraş francez au primit refugiaţi evrei, adăpostindu-i, educându-le copii, aranjându-le câtorva sute dintre ei plecarea în siguranţă în Elveţia sau Spania printr-o reţea secretă foarte bine organizată.

Pastorul Andre Trocmé, un adevărat reper moral pentru locuitorii oraşului, s-a născut în 1901, având o lungă descendenţă hughenotă şi germană. Ca adolescent, în primul război mondial a fost adânc impresionat de un soldat german care refuzase să efectueze serviciul militar din motive pacifiste şi de conştiinţă personală. Venind în Le Chambon, Andre Trocmé a căutat o parohie retrasă unde pacifismul său nu ar fi fost foarte remarcat. În 1938 el a ajutat la construirea unei şcoli pacifiste internaţionale în Le Chambon. Un an sau doi mai târziu, când un preot i-a solicitat să înceteze ajutorul acordat evreilor sub motivul că ar periclita situaţia protestantismului francez, Trocmé a refuzat.

Mai mult, Andre Trocmé a demonstrat cel mai practic şi eficient mod de a rezista regimului de la Vichy şi nazismului. Locuitorii nu s-au mulţumit cu  variate demonstraţii simbolice de rezistenţă. Conducerea şcolii a refuzat să depună jurământ de credinţă faţă de Conducătorul statului, iar clopotul bisericii nu a sunat, la ordin, pentru aniversarea mareşalului Pétain. Iar pastorul Trocmé a răspuns cererilor de a ajuta ascunderea evreilor aflaţi în pericolul de a fi prinşi, chiar dacă aceasta punea în nesiguranţă nu numai propria sa viaţă, ci şi a soţiei, copiilor sau membrilor comunităţii sale.

Refugiaţii au fost bine primiţi fără ezitare. Ei au fost cazaţi în case particulare, în ferme, dar şi în instituţii publice şi au fost ascunşi în regiunile limitrofe oricând nazistii se apropiau. Unul dintre locuitori mai târziu şi-a amintit:

“Îndată ce soldaţii plecau, noi mergeam în pădure şi cântam un cântec.Când ei auzeau acel cântec, evreii ştiau că sunt în siguranţă şi se reîntorceau în localitate”.

Autorităţile de la Vichy ştiau ceea ce se petrece în oraş, de vreme ce era imposibil să fie ascunse astfel de acţiuni de salvare la scară mare pentru prea mult timp. Ei i-au cerut pastorului să înceteze aceste activităţi. Răspunsul său a fost ferm:

“Aceşti oameni au venit aici pentru a fi ajutaţi şi adăpostiţi. Un păstor nu-şi abandonează turma.Eu nu ştiu ce este un evreu. Eu ştiu numai de fiinţe umane.”

În vara lui 1942 două autobuze ale poliţiei franceze au sosit în oraş. Unul dintre superiori a venit la Andre Trocmé şi i-a cerut o listă cu evreii adăpostiţi în oraş. Cererea a fost însoţită de ameninţarea arestării, însă pastorul a refuzat să ofere poliţiei numele. În ziua următoare, autobuzele au plecat fără nici un evreu…

În cele din urmă, Trocmé a fost arestat cu un număr din prietenii săi, însă a fost eliberat după câteva săptămâni, fără să fi semnat nici un angajament de a respecta ordinele guvernului privitor la evrei. În schimb, naziştii l-au arestat pe vărul său, Daniel Trocmé, şi l-au trimis în lagărul morţii de la Majdanek, unde a fost ucis. Însuşi Andre Trocmé a fost obligat să se ascundă de nazişti. Soţia lui a continuat activitatea lui şi mulţi evrei au fost adăpostiţi printre rude până la sfârşitul războiului.

În 1990 Le Chambon-sur-Lignon a devenit prima comunitate onorată cu titlul de “Drept între popoare” de către Muzeul Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim. În 2004, Preşedintele Jacques Chirac a recunoscut în mod oficial eroismul locuitorilor din Le Chambon şi în ianuarie 2007 ei au fost onoraţi cu un titlu francez similar “Drepţilor între popoare” într-o ceremonie la Panthéon în Paris.

Cei mai mulţi dintre locuitori erau descendenţi a hughenoţilor, primii protestanţi ai Franţei catolice. Ei şi-au amintit propria lor istorie a persecuţiei şi nu puteau acum rămâne indiferenţi. Fiind cititori consecvenţi ai Bibliei au încercat să acorde o atenţie specială imperativului biblic de a-şi iubi aproapele ca pe ei înşişi. André Trocmé le-a amintit o zi mai târziu după ocuparea Franţei de către Germania:

“Responsabilitatea creştinilor este de a rezista violenţei care va apăsa asupra conştiinţei prin armele spiritului.”

Mulţi ani după terminarea războiului, inspirat de această declaraţie a pastorului francez, un regizor American, Pierre Sauvage, a realizat un film documentar intitulat “Armele spiritului”, punând astfel în scenă cazul Le Chambon. Cea mai importantă caracteristică a filmului este că prezintă, într-o manieră personală, o întreagă comunitate de salvatori ca nişte oameni simpli şi religioşi care au acţionat fără să agonizeze mai degrabă decât nişte oameni care să agonizeze fără să acţioneze. La scurt timp după alegerea sa ca preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy şi-a făcut timp să vadă filmul “Armele spiritului” pe care l-a considerat “foarte mişcător”.

Filmul nu generează un anume gen de optimism din esenţa Holocaustului ci dintr-un extraordinară excepţie, făcând clar faptul că fiecare individ este întotdeauna responsabil pentru acţiunile lui “ilogice” de iubire sau de ură. Situaţia din Le Chambon ne învaţă că Holocaustul nu a fost parte a unei conjuncturi de neevitat şi că atitudinea a câtorva rari şi izolaţi oameni pot să ne înveţe cum să prevenim ca astfel de evenimente să nu se mai repete. Abandonarea evreilor l-a determinat pe Elie Wiesel, binecunoscutul laureat al premiului Nobel pentru Pace, să scrie:

“Ceea ce a rănit cel mai mult victimele a fost nu cruzimea opresorilor, ci tăcerea celor care au privit”.

Într-un asemenea context, eroismul real nu a constat în crearea de discursuri magnifice, ci în a acţiona în acord cu simplele dar fundamentalele adevăruri etice. Istoricii au accentuat faptul că oamenii care au salvat evrei în timpul războiului au fost cel mai adesea oameni simpli, muncitori, în general oameni cu o educaţie formală redusă. Spre deosebire de membrii Rezistenţei, aceşti oameni niciodată nu au obţinut nici nu au pretins recunoaşterea unor merite oficiale după război. Deoarece faptele lor nu au influenţat într-un mod decisiv traiectoria celui de-al doilea război mondial dar au reprezentat o sumă de valori practicate în viaţă cotidiană, istoricii celui de-al doilea război mondial au neglijat să le acorde o atenţie prea mare în studiile lor. Deoarece convingerile lor religioase şi principiile morale au subliniat adesea ineficienţa unor ideologii moderne când necesita confruntarea cu crime împotriva umanităţii, ideologii au uitat sau au neglijat să analizeze ceea ce le apăreau a fi numai valori sau credinţe personale, dar care au  determinat în mod direct intervenţia pentru salvarea unor victime din mâna criminală a ucigaşilor.

Aceasta explică în parte succesul limitat a filmului pe care l-a avut în Franţa, o ţară în care viaţa intelectualităţii elitiste franceze este încă foarte mult orientată şi determinată de credinţa în rolul ideologiilor care ar putea juca un rol de bază în creşterea unui grad de educaţie controlat de către stat. În schimb, filmul lui Sauvage a avut un mai mare succes în Statele Unite, unde viaţa colectivă şi mai puţin ideologia joacă un rol în determinarea valorilor şi deciziilor individuale.

Într-adevăr, nu a fost nici un “erou” în Le Chambon, nici “o teorie” sau “ideologie” comunitară. Filmul este despre o comunitate care a fost activă făcând binele în locul de a raţiona totul nefăcând nimic. Chiar pastorul André Trocmé, care a avut o mare contribuţie pentru coeziunea comunităţii, este prezentat nimic mai mult decât un lider preocupat să-şi servească comunitatea şi pe care aceasta şi l-a meritat. El şi cu toată familia sa au fost militanţi pacifişti care întotdeauna au înfruntat toate pericolele pentru credinţa lor, chiar atunci când, în 1939, toţi locuitorii iniţial erau în dezacord cu el.

André Trocmé a putut să joace rolul major pe care l-a avut în Le Chambon numai pentru faptul că întreaga comunitate l-a acceptat şi i-a recunoscut autoritatea sa bazată pe valorile sale active şi credinţa lui sinceră. În această simplă, dar fundamentală manieră, filmul stabileşte o relaţie clară între responsabilitatea individuală, responsabilitatea colectivă şi stil de conducere. Prin contrast, la sfârşitul filmului, mareşalul Philippe Pétain va fi caracterizat de către regizorul Sauvage ca “liderul pe care Franţa l-a meritat” pentru acea perioadă.

Întrebat fiind care ar fi factorul determinant al unei asemenea atitudini comportamentale din partea comunităţii din Le Chambon, pastorul actual, Edouard Theis, a răspuns:

“Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta,cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Surprins de un asemenea răspuns, Sauvage insistă “Asta e tot?” Ferm, dar bland în voce, Theis a insistat pe acelaşi gen de răspuns. “Da. Doar atât”. Chiar aşa, ce ar mai fi fost de adăugat?

Marcat în profunzimea sufletului de realităţile constatate în viaţa acestor oameni, regizorul american a declarat:

„oamenii care agonizează nu acţionează, însă oamenii careacţionează nu agonizează.

Populaţia din Le Chambon-Sur-Lignona fost în acelaşi timp şi foarte specială şi foarte obişnuită.Seninătatea lor era reflectată în atitudinea lor unul faţă de altul, faţă de sine şi faţă de lume.”

Remarcabil este faptul că locuitorii orăşelului au refuzat ulterior orice etichetare a comportamentului lor ca fiind eroic. Ei au spus:

“Acest lucru trebuia să fie făcut şi noi s-a întâmplat să fim acolo pentru a-l face. A fost cel mai natural lucru din lume să ajutăm aceşti oameni”.

După deportarea evreilor din Paris în iulie 1942 pastorul Trocme a ţinut o predică în faţa enoriaşilor săi spunând :

“Biserica creştină ar trebui să cadă în genunchi şi să-şi ceară iertare de la Dumnezeu pentru incapacitatea sa de a ajuta şi pentru laşitate.”

În acest an, 2009, preşedintele American Barack Obama, sesizând importanţa modelului educativ conferit de atitudinea locuitorilor din micul orăşel francez, într-o întrunire festivă de comemorare a Holocaustului a amintit:

“Suntem aici pentru a ne aminti de numărul 5000 – numărul evreilor salvaţi de locuitorii oraşului Le Chambon – o viaţă salvată pentru fiecare dintre locuitorii săi. Nici un singur evreu care a ajuns acolo nu a fost îndepărtat sau neglijat. Au fost necesari mulţi ani pentru ca locuitorii să vorbească despre ceea ce au făcut, şi chiar atunci fără tragere de inimă.  Răspunsul obişnuit al tuturor salvatorilor este : “Am făcut ceea ce trebuia făcut.” Aceasta este problema salvatorilor, a acelor care au făcut lucruri extraordinare cu riscuri mari nu pentru a se afirma sau a urmări propriul lor interes,ci fiindcă au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei ne amintesc că nici unul nu s-a născut ca salvator sau ca ucigaş, acestea sunt alegerile pe care fiecare le facem în viaţă. Ei ne învaţă că nimeni nu are forţa de a ne transforma în spectatori fără consimţământul nostru şi că noi nu suntem cu adevărat niciodată singuri – dacă avem curajul de a acorda atenţie acelei încă “mici voci” din interiorul nostru. Chestiunea este cum putem noi să îi onorăm pe aceşti salvatori? Cum putem fi siguri că “niciodată din nou” nu este doar un slogan lipsit de conţinut, ci o aspiraţie şi, în acelaşi timp, o chemare la acţiune. Cred că noi putem începe să facem ceea ce deja facem astăzi – acţionând împotriva tăcerii care este cel mai mare conspirator împotriva binelui.”

Holocaust Remembrance Day
United States Capitol, April 23, 2009